marți, 16 iunie 2009

De ce jurnaliştii (nu) ar trebui să se implice în politică

sau

Ciubaşenco pe listele PLDM
Se zice că presa ar fi a patra putere într-un stat. Însă, cum la noi primele trei puteri constituie de fapt una singură, de a patra nici să fie vorba. Unde pe unde e a doua, însă o parte din presa de aici face casă bună cu primele 3, astfel devenind un tot întreg şi la bine, şi la greu.
Un jurnalist nu ar trebui să se implice într-un partid politic, un jurnalist nu ar trebui să candideze pe listele vreunui partid şi mai mult, nu ar trebui să facă agitaţie pentru vreunul, deoarece astfel şi-ar pierde din echidistanţă. Asta aş fi zis, probabil, cu un an în urmă. Însă, iarăşi cu un an în urmă, habar nu aveam că azi parlamentul ar fi fost dizolvat de preşedintele legislativului, numele căruia mai e şi Vladimir Voronin.
Pentru a fi echidistant ai nevoie şi de un mediu prielnic. Pentru a fi echidistant trebuie ca tu, fiind jurnalist, să ai libertate, să te poţi manifesta, să nu fii arestat şi bătut de poliţişti, să nu ţi se spargă camera, să poţi spune ceea ce gândeşti şi să nu fii nevoit să ceri azil politic în America. Iar când nu le ai pe acestea, cred că trebuie să lupţi pentru a le dobândi.
Moldova e departe de a fi un stat normal. Susţin candidatura lui Dumitru Ciubaşenco pe listele PLDM. Cred că exemplul lui ar trebui să fie urmat de toţi cei care îşi doresc să fie după asta liberi, în adevăratul sens al cuvântului. Nu e musai să negocieze un loc pe listă la PL, PLDM sau AMN. E suficient să declare susţinere doar pentru aceste partide. Nu se vor compromite, ba din contra, vor câştiga încrederea oamenilor care vor să afle adevărul despre ce se întâmplă într-o ţară, căci cei îndoctrinaţi de comunişti oricum nu îi citesc.
Lipsa unui vot ne-a făcut mai uniţi şi mai puternici şi ne-a adus aici. Oare câte voturi poate aduce un jurnalist?

luni, 15 iunie 2009

Era miercuri...

Telefonul m-a trezit din somn. Eram într-o ţărişoară frumoasă, cu oameni buni. Serafim Urecheanu era preşedinte, Dorin Chirtoacă primar şi Mihai Ghimpu - spicher. Mă aflam într-o cameră spaţioasă cu mulţi oameni. Vlad Filat, prim-ministru, îşi prezenta echipa de miniştri. Oameni care mai de care, cei mai buni dintre cei buni: Leancă, Nagacevschi, Osipov, Fusu, Tănase, Godea, Negruţă. Mă şi gândeam „ce vis frumos”, când un jurnalist mă ia de mână (Ciudat, nu?) şi îmi spune “azi e ziua decisivă”. Ce o mai vrut să zică şi ăsta? Mă uit mai atent la el. Brusc, camera mare dispare, celebrităţile dispar şi ele, iar jurnalistul parcă îmi devine cunoscut. Deschid ochii şi privesc mai atent: un bun prieten. „Trezeşte-te”, îmi zice el, „e miercuri şi e ora 9”. Şi ce dacă o fi?
Urăsc miercurile: nici tu început al săptămânii, nici sfârşit, în care să îţi faci agenda pentru următoarea săptămână. Îmi sun prietenii: la serviciu, „în afara ariei”, la ţară (Ce o fi căutând miercuri la ţară?). Am o prietenă prin nordul Franţei. Îmi zice că nu reuşeşte nicidecum, lucrează până la 7 seara şi e prea lung drumul. Păcat...
Afară era mare arşiţă. Unde şi unde câte un bătrân, îndreptându-se spre şcoala din apropiere sau venind de acolo. Azi se discuta numai politică. Vecina mea, care mereu votează comuniştii, nu i-a mai votat. Tare îi mai plăcea babei de Lupu, de aia şi l-a votat pe Urecheanu (ar fi votat ea trandafirii, dar zice că merită mai mult).
Mai în vale, o altă discuţie, 2 femei:
Prima: Eu am votat partidul lui Chirtoacă, zice prima;
A doua: Da eu stejarul!, strigă ea înflăcărată;
Prima: Taci, să nu ne-audă…
A doua: Da las’ s-audă. Ce, ţi-e frică?
Prima: Ba chiar nu-mi mai este frică.

Era ziua de miercuri, 29 iulie. Cu 6 săptămâni în urmă, Vladimir Voronin dizolvase parlamentul.