Coaliţia democrată în CMC… fructul interzis?

În 17 ani de “independenţă” Moldova s-a colorat treptat. Dacă până în 2000 parlamentul era “compus” din grâu şi rândunele, după au început să-şi intre în drepturi “culorile”. Odată cu numărul de culori s-a intensificat şi instabilitatea. Chiar dacă a rezistat 7 ani, guvernul Tarlev a fost principalul motor al acestei instabilităţi.
2007 a fost anul speranţei şi al entuziasmului. Chişinăul exultă, “schimbarea” obţine peste 60% din voturi şi câştigă detaşat primăria capitalei. Odată cu acesta, unul dintre cei mai vechi politicieni de pe la noi ajunge în vizorul tuturor. După luni de discuţii şi dezbateri, Mihai Ghimpu este ales în funcţia de preşedinte al CMC. Încă un moment de “uşurare” municipală: din acest moment şi problemele noastre pot fi băgate în seamă. “Uşurarea” însă nu a durat prea mult. Orgoliul prostesc al unora sau flexibilitatea altora au făcut din CMC un teatru al absurdului. Nu a mai trecut mult şi până şi acest teatru, unica “instituţie” municipală care mai funcţiona, s-a desfiinţat, lăsându-l pe Ghimpu cu buza-mflată…
Ghimpu se justifică într-un fel, noul “preşedinte” – într-un altul. Noul a intrat în graţiile şefului, iar Ghimpu, în loc să strângă rândurile, îi atacă pe cei care i-au fost aliaţi, acordând nişte interviuri cel puţin ciudate. Răspunsul nu s-a lăsat mult aşteptat. Totuşi e regretabilă această "luptă"...

Şi iar revin la aceleaşi culori: oare ce o fi cu poporul acesta colorat? Poate că ar fi timpul să trecem la alb şi negru?

Cărţile lui Roşca inundă... trotuarele, coşurile de gunoi şi cutiile poştale ale instituţiilor statului

De Ziua Independenţei minori împart cărţi „menite” să aducă Moldova pe calea cea dreaptă şi să curme corupţia. Dacă vrei să de bucuri de vreme frumoasă şi de o zi de sărbătoare, nu ai şanse. Te acostăm şi ţi-o „bagăm” în faţă, fără a spune ceva. Tinerii din Noua Generaţie.

Roşca anunţa la început un număr de 1500 de exemplare ale primului volum ale cărţii, care urmau să fie împărţite la sediile teritoriale ale partidului său. Mai târziu, dându-şi probabil seama că nu are atâţia oameni în teritoriu, a decis să le „distribuie” pe la cei care-i crede prieteni (cel puţin pentru încă un an): instituţiile statului.
Cel de-al doilea volum a trezit şi mai mult dezgust, chiar dacă de data asta cel care a făcut coperta a avut mult mai multă imaginaţie. Spre marele noroc al portocaliilor, la o săptămână după lansarea celui de-al doilea volum au dat de „Ziua Independenţei”, încă o ocazie de a scăpa de cărţi. Planul a fost bine gândit. Copii împărţeau cărţile. Au fost evaluate riscurile şi mai ales posibilitatea ca cineva să dea vreunei portocale cartea „primită” în dar - în cap. Din această cauză, supăraţi probabil, unii au rupt-o în bucăţi pe trotuare.
Nu ştiu cum s-ar simţi „gentlemanul” baftei dacă şi-ar vedea bustul aruncat pe trotuarele urbei pe care a „gestionat-o” atâţia ani...

902: Poliţia în alertă

După trei luni de abstinenţă (de filme), ieri am fost la cinema. Credeam că o să rămân impresionată anume de acest fapt. Totuşi, ceea ce m-a impresionat a fost altceva.
Ieşind din edificiu, observ un grup de poliţişti care aleargă de mănâncă pământul. Situaţia mi s-a părut mai degrabă amuzantă decât riscantă. Am zis să-i urmez liniştită, pentru a nu atrage atenţia, chiar dacă acum ştiu că dacă fugeam mai repede decât ei, oricum nu mă băgau în seamă.

În faţa preşedenţiei... un cârd de camere de filmat. M-am grăbit să mă „strecor” şi eu printre jurnalişti, cu gândul la prima „zărire” live a preşedintelui ţării.
Un grup de tineri vine după mine. M-am gândit că vor şi ei să facă precum am făcut eu, dar ceea ce a urmat mi-a provocat mirarea. Cuminţi, au venit în faţa preşedenţiei, s-au aşezat în câte un gard improvizat din hârtie şi au stat într-un picior. Cuvintele „Ţin în mână semnul întrebării. Raportat” mi-au îndreptat privirea spre poliţiştii din faţa preşedenţiei. „Sânt undeva 30. Raportat”. „Matincă-s a lui Filat. Raportat”.
Nici nu am reuşit să mă învârt că acţiunea s-a şi terminat. Tinerii s-au împrăştiat în direcţii diferite, jurnaliştii abia reuşind să „prindă” pe cineva pentru răspunsuri la întrebări.
Vorbeau de Convenţia privind micul trafic la frontieră. Şi eu care-mi imaginam că gardul e pentru a împiedica pe cineva să iasă din blocul cu sticlă fumurie, că dacă iese oricum în Croaţia sau la Mileştii Mici se duce...

La poarta raiului...

Nu este o expresie, este numele unei cafenele din Chişinău situate chiar lângă intrarea în cimitirul „Sfântul Lazăr”. De fapt, este doar începutul ciudăţeniilor din preajma cimitirului. La intrare, după ce treci de „case”, te acostează o serie de indivizi, propunându-ţi „monumente”, flori de plastic şi alte chestii morbide. Încă nu înţelegi dacă te afli în vreun parc de distracţii sau în cimitir.
Am înţeles atunci când am început a înainta în interior. Mirarea pe care am simţit-o traversându-l o pot compara cu sentimentul trăit în beciurile de la Mileştii Mici. Înaintând nu mai realizam unde e ieşirea şi ajungeam să mă întreb dacă există o ieşire din acel labirint. Din când în când, pe lângă plăcuţele cu însemnarea „rezervat” mai întâlneam în drumul meu câte-un câine vagabond sau vreun om al străzii.
La întoarcere, intrând în biserica din cimitir, am mai observat o absurditate (cel puţin pentru mine). Am aflat că în acea biserică au loc botezuri şi cununii. Nu ştiu cine ar prefera să se cunune sau să-şi boteze copilul într-o mare de morminte... Poate cei ce îşi sărbătoresc mai apoi nunta sau cumătria în „la poarta raiului”?
Nu mi-au plăcut vreodată înmormântările şi nu înţeleg relaxarea celor ce fac afaceri din acestea, afaceri gen: „Oferim reduceri pentru pensionari” (la cavouri) sau „mai intraţi pe la noi” (celor ce cumpără un sicriu).

Verde-n ochi împotriva prostituţiei politice!

Prostituata de lux

E mai mult decât o prostituată. E şi o Spintria. Se duce la cel ce dă mai mult. Calcă până şi pe principii. După spusele peştelui, face treabă cu bărbaţii şi respectă înţelegerea. De aproape 17 ani se ocupă cu schimbarea bărcilor: sare unde este mai bine. Şi-a dorit mereu să fie în faţă, iar dacă va trebui să-şi trădeze peştele pentru a fi sus, nu va ezita niciodată. Aidoma unei prostituate experimentate, a învăţat să pună interesele personale înaintea oricăror alte interese, lăsând în urmă zeci de mii de victime...
Mai nou, şi-a dorit să păşească în lumea scriitorilor. Însă tot ce o împiedică este intervalul dintre alegeri. Dacă acestea ar fi măcar de 2 ori pe an, ar avea şanse mult mai mari să fie acceptată în rândul scriitorilor. Cum vine ajunul alegerilor, ea publică o carte „compromiţătoare” despre cel care ar putea să-i tragă la răspundere întreaga filieră de prostituţie. Însă de vreme ce ea scrie doar în perioada pre-electorală, iar atunci textele sunt de o calitate cel puţin îndoielnică, riscăm să rămânem fără un viitor posibil talent.
Nu îmi rămâne decât să sper că aceasta se va lăsa de prostituţie şi va începe a scrie, dar va schimba subiectul. Să scrie romane poliţiste, s-ar descurca de minune aici, deoarece tare bine mai inventează!

Troleibuzul "inundat"

Sunt o răsfăţată. Trec de atâtea ori pe lângă staţia de troleibuz şi merg mai departe să iau microbuzul (dacă ceaunul numit „rutieră” ar însemna răsfăţ). Astăzi, însă, am optat pentru romantism...
Ajuns la staţie, troleibuzul a fot asaltat de zeci de picioare grăbite, inclusiv de ale mele, dornice de a „prinde” mult-râvnitele scaune din plastic. După ce mi-a fost luat leul, deja mă uitam cu invidie la microbuzele care treceau pe lângă troleibuz. Alături, 2 băieţi şi-o fată. O discuţie între călători, despre ultimele bârfe... Am decis să nu cobor şi să las „rutiera” pentru altă dată.
Am aflat că apa din beciurile oamenilor putea fi de mult pompată. Era de-ajuns să apară o personalitate la locul faptei. Aceasta, prin puterea sa de absorbţie, pompa jumătate din apa din zonele inundate numai cu guriţa sa (dacă i-ar plăcea apa pe cât îi place vinişorul). Din păcate acea persoană a dispărut. M-au făcut să mă întreb: dacă observăm că o persoană e dispărută de mai mult timp, nu ar trebui şi să declarăm pe undeva acest lucru?
În timp ce savuram tot felul de mirosuri, de la „troinoi odekolon” la miros de om al străzii, discuţia a trecut de la cei dispăruţi la cei apăruţi. Cel mai lăudat a fost cel apărut de departe, care a schimbat băile mediteraniene cu cele de noroi de la Criva. Se întrebau tinerii: de ce nu l-a luat cu el şi pe pe băieţelul plângăreţ? Că la cât e de bun, ar trebui să ajute pe cineva pe care nu-l prea ia nimeni în seamă... Într-un final au ajuns la o concluzie - nu îl lăsase unchiul să plece.
În sfârşit stau lângă uşa troleibuzului şi aştept să ies. Credeam că nu mai ajung aici. Că la câte icnituri a tras sărmanul troleibuz din inima motorului... Ultima inundaţie ar fi trebuit să-l trimită la pensie. Din păcate a rămas la datorie...

Chiloţei în CMC

Astăzi am şi uitat de blondul din cauza căruia ceasul meu deşteptător nu mai funcţionează. Totul s-a întâmplat ieri. Scurt şi rapid. În câteva minute şuvoaiele au venit peste noi. Acesta, în loc să ajute o brunetă focoasă pe care o luau apele (adică pe mine), a urcat într-un copac şi striga „Jos Chirtoacă”. Halal de el (de blond)...
Nu a trecut mult timp. Locul blondului a fost luat de un altul. Spre deosebire de celălalt, acesta e politician în adevăratul sens al cuvântului. Politician în chiloţei... De cum l-am auzit pe moş rostind aceste cuvinte mi l-am şi închipuit pe „atleticul” nostru preşedinte al CMC cam cât de sexy ar arăta în ei... Imaginea m-a incitat. M-a făcut să-mi pierd firea. Mai ales că, de când s-a făcut preşedinte al CMC, chiloţeii lui sunt mult mai roşii, mult mai plini de pasiune.
Dacă ar şti cât mi-e de drag, oare m-ar lăsa să intru la şedinţele CMC? E de-ajuns să mă lase, eu aş sta toată ziua să-i admir obrăjorii rumeori şi discursul elevat, operă a buzelor sale cărnoase, pline de tâlc roşu.
Şi îmi veni şi mie o idee năzbâtioasă... Ce-ar fi dacă consilierii CMC nu ar mai veni la costum? Să vină aşa, precum e Făt-Frumos în imaginaţia mea, în chiloţei. Atunci, fiind puţin jenaţi, poate vor pune la vot ce au de pus mai repede şi nu se vor mai certa atât.

Oare ne va trezi ploaia?

Dimineaţă... Ora 8... Lovesc supărată în deşteptător. Din cauza lui nu-l mai visez pe blondul care mi-a sucit minţile de câteva zile-ncoace. Afară iarăşi e urât. M-ar calma un duş fierbinte, dar nu am apă caldă. Îl înlocuiesc cu o cafea. Nici mirosul acesteia nu-mi face mai bine, doar gândul la acelaşi blond, care dispare odată cu tunetul care mă trezeşte din mahmureală .
Mă uit pe geam şi constat cu uimire că gunoiul aruncat de vecinii de sus nu mai e, deci apele au făcut şi un bine. Încerc să nu mă gândesc prea mult la gunoiul care a fost ieri. Apele au şters şi case, pământuri, drumuri. Apele m-au pus în faţa unui fapt împlinit: nu suntem gata pentru nimic, decât pentru penibil. Recunosc, sunt o feministă înrăită, da' să-i zici omului care nu mai are acoperiş deasupra capului că trebuia să-şi facă casa în altă parte e de ordinul stupidului... Am mai înţeles că mai nou ajutarea sinistraţilor se efectuează la înălţime. Musai e să ai un elicopter şi o cameră video. Nu trebuie decât să filmezi evenimentele. Dacă n-o faci nici pe asta, te duci în strainătate şi laşi totul la discreţia secretarului general, care cică e mare şi tare în municipiu şi mai are pile pe la mai mari. În acest caz, eu fac mult mai multe pentru a ajuta sinistraţii, uitându-mă la buletine de ştiri şi comentând pe forumuri. Sau poate nu mai înţeleg lucrurile? Cafeaua o fi de vină. Ce să-i fac? Nu sunt decât o femeie...
Aş fi vrut să fac o încheiere, să iau o atitudine. În acest context, însă, până şi aceasta mi se pare penibilă. Ploaia m-a adormit de tot, m-a făcut să realizez şi mai mult cât suntem de înfundaţi în mocirla asta de ţară.