La poarta raiului...

Nu este o expresie, este numele unei cafenele din Chişinău situate chiar lângă intrarea în cimitirul „Sfântul Lazăr”. De fapt, este doar începutul ciudăţeniilor din preajma cimitirului. La intrare, după ce treci de „case”, te acostează o serie de indivizi, propunându-ţi „monumente”, flori de plastic şi alte chestii morbide. Încă nu înţelegi dacă te afli în vreun parc de distracţii sau în cimitir.
Am înţeles atunci când am început a înainta în interior. Mirarea pe care am simţit-o traversându-l o pot compara cu sentimentul trăit în beciurile de la Mileştii Mici. Înaintând nu mai realizam unde e ieşirea şi ajungeam să mă întreb dacă există o ieşire din acel labirint. Din când în când, pe lângă plăcuţele cu însemnarea „rezervat” mai întâlneam în drumul meu câte-un câine vagabond sau vreun om al străzii.
La întoarcere, intrând în biserica din cimitir, am mai observat o absurditate (cel puţin pentru mine). Am aflat că în acea biserică au loc botezuri şi cununii. Nu ştiu cine ar prefera să se cunune sau să-şi boteze copilul într-o mare de morminte... Poate cei ce îşi sărbătoresc mai apoi nunta sau cumătria în „la poarta raiului”?
Nu mi-au plăcut vreodată înmormântările şi nu înţeleg relaxarea celor ce fac afaceri din acestea, afaceri gen: „Oferim reduceri pentru pensionari” (la cavouri) sau „mai intraţi pe la noi” (celor ce cumpără un sicriu).