Oare ne va trezi ploaia?

Dimineaţă... Ora 8... Lovesc supărată în deşteptător. Din cauza lui nu-l mai visez pe blondul care mi-a sucit minţile de câteva zile-ncoace. Afară iarăşi e urât. M-ar calma un duş fierbinte, dar nu am apă caldă. Îl înlocuiesc cu o cafea. Nici mirosul acesteia nu-mi face mai bine, doar gândul la acelaşi blond, care dispare odată cu tunetul care mă trezeşte din mahmureală .
Mă uit pe geam şi constat cu uimire că gunoiul aruncat de vecinii de sus nu mai e, deci apele au făcut şi un bine. Încerc să nu mă gândesc prea mult la gunoiul care a fost ieri. Apele au şters şi case, pământuri, drumuri. Apele m-au pus în faţa unui fapt împlinit: nu suntem gata pentru nimic, decât pentru penibil. Recunosc, sunt o feministă înrăită, da' să-i zici omului care nu mai are acoperiş deasupra capului că trebuia să-şi facă casa în altă parte e de ordinul stupidului... Am mai înţeles că mai nou ajutarea sinistraţilor se efectuează la înălţime. Musai e să ai un elicopter şi o cameră video. Nu trebuie decât să filmezi evenimentele. Dacă n-o faci nici pe asta, te duci în strainătate şi laşi totul la discreţia secretarului general, care cică e mare şi tare în municipiu şi mai are pile pe la mai mari. În acest caz, eu fac mult mai multe pentru a ajuta sinistraţii, uitându-mă la buletine de ştiri şi comentând pe forumuri. Sau poate nu mai înţeleg lucrurile? Cafeaua o fi de vină. Ce să-i fac? Nu sunt decât o femeie...
Aş fi vrut să fac o încheiere, să iau o atitudine. În acest context, însă, până şi aceasta mi se pare penibilă. Ploaia m-a adormit de tot, m-a făcut să realizez şi mai mult cât suntem de înfundaţi în mocirla asta de ţară.