Troleibuzul "inundat"

Sunt o răsfăţată. Trec de atâtea ori pe lângă staţia de troleibuz şi merg mai departe să iau microbuzul (dacă ceaunul numit „rutieră” ar însemna răsfăţ). Astăzi, însă, am optat pentru romantism...
Ajuns la staţie, troleibuzul a fot asaltat de zeci de picioare grăbite, inclusiv de ale mele, dornice de a „prinde” mult-râvnitele scaune din plastic. După ce mi-a fost luat leul, deja mă uitam cu invidie la microbuzele care treceau pe lângă troleibuz. Alături, 2 băieţi şi-o fată. O discuţie între călători, despre ultimele bârfe... Am decis să nu cobor şi să las „rutiera” pentru altă dată.
Am aflat că apa din beciurile oamenilor putea fi de mult pompată. Era de-ajuns să apară o personalitate la locul faptei. Aceasta, prin puterea sa de absorbţie, pompa jumătate din apa din zonele inundate numai cu guriţa sa (dacă i-ar plăcea apa pe cât îi place vinişorul). Din păcate acea persoană a dispărut. M-au făcut să mă întreb: dacă observăm că o persoană e dispărută de mai mult timp, nu ar trebui şi să declarăm pe undeva acest lucru?
În timp ce savuram tot felul de mirosuri, de la „troinoi odekolon” la miros de om al străzii, discuţia a trecut de la cei dispăruţi la cei apăruţi. Cel mai lăudat a fost cel apărut de departe, care a schimbat băile mediteraniene cu cele de noroi de la Criva. Se întrebau tinerii: de ce nu l-a luat cu el şi pe pe băieţelul plângăreţ? Că la cât e de bun, ar trebui să ajute pe cineva pe care nu-l prea ia nimeni în seamă... Într-un final au ajuns la o concluzie - nu îl lăsase unchiul să plece.
În sfârşit stau lângă uşa troleibuzului şi aştept să ies. Credeam că nu mai ajung aici. Că la câte icnituri a tras sărmanul troleibuz din inima motorului... Ultima inundaţie ar fi trebuit să-l trimită la pensie. Din păcate a rămas la datorie...